Multe amintiri ale copilăriei mă leagă de acest nume de oraş, din sudul Italiei, Lecce.

Pe o vreme când nouă, românilor, nu ne era permis să ieşim din ţară fără paşaport şi fără aprobare de la ambasadă, visul meu de a vedea Italia era proiectat doar în cărţi şi documentare TV. Nu mai reţin exact în ce îmrejurare am găsit posibilitatea de a avea un PEN Friend din Italia, şi anume din Lecce. Francesca de Carlo şi adresa ei, pe care o reţin şi azi, este prietena mea prin corespondenţă de mai bine de 30 de ani. Numele ei avea pentru mine rezonanţa noului şi exoticului deopotrivă, încât, atunci când îi deschideam scrisorile, mi se părea că toată Italia a venit să mă viziteze pe mine.  Azi nu ne mai scriem scrisori, ne scriem email-uri. Dar ce frumoasă era perioada aceea a corespondenţei, când descopeream atât de multe lucruri despre o altă lume, un alt sistem de învăţământ, despre mare şi plajă, despre călătoriile ei cu părinţii şi despre taberele organizate de profesorii de acolo în alte ţări! Şi cum plănuiam noi că o să ne vizităm într-o zi şi o să stăm la poveşti, fie pe malul mării ei, fie în livada mea de meri!…

Surpinzător e că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, toate energiile pozitive din Univers determină realizarea respectivului lucru. Şi iată-mă în Lecce, în casa prietenei mele de o viaţă!

Văzusem zeci de cărţi poştale cu Lecce, de ani de zile. Oraşul, pe care soarele îl alintă atât de mult, e şi mai iscoditor  şi arătos în realitate.  Îţi împrumută fermecul lui, de oraş relativ mic,  cu 95.000 de locuitori, cărora li se adaugă alte mii zilnic. Reprezentativ pentru regiunea Apuglia,  oraşul baroc te poartă prin civilizaţiile preistorice. Italienii l-au numit „Florenţa de Sud”, tocmai datorită arhitecturii.

Intri în oraşul vechi printr-o poartă  (Porta Napoli), ca şi cum întemeietorii acestui oraş au intuit că  următorul secol se va adânci  în construirea unui cu totul alt tip de urbe. Ridici ochii să-i poţi cuprinde, măcar din priviri, grandoarea… Rămâi fascinat de o astfel de dantelărie din leccese, piatra albă din care s-a construit totul de 2000 de ani încoace.

Îţi imaginezi că, dincolo de poartă, oraşul devine poveste. Aşa şi este! Dacă momentul tău se nimereşte a fi amiaza, când siesta domoleşte până şi pietrele, oraşul rămâne pe veci în sufletul tău. Prinde rădăcini, puţin câte puţin. Urmezi conturul pietrelor, dorindu-ţi să te rătăceşti. De la câte un geam străbate o voce adormită, contopită cu căldura de afară, însă de atâtea secole acceptându-se una pe alta. De la un alt geam, un ochi iscoditor încearcă să-ţi amprenteze naţia, curios  ce valuri te-au adus pe tine, turist al secolului 21, să le spulberi tăcerile amiezii. Şi când ochii vi se întâlnesc, parcă îţi vine să promiţi că nu îngădui nicio fărădelege să apese pe umerii tăi. Vei admira, vei trăi pvestea şi vei lăsa totul aşa cum ai găsit. Şi poate vei lua cu tine atingerea pietrei acesteia moi, calcaroase, care e la temelia oraşului de mii de ani.

Mai emoţionant a fost faptul că ne-am nimerit în Lecce exact în singura zi din an când ai acces gratuit în interiorul a 28 de case particulare, incluse în patrimoniul local. Locuitorii  s-au pus de acord cu autorităţile să-şi lase casele să fie vizitate. Ce neobişnuit de frumooos!!!! Interesant să observi că în curţile lor interioare sunt tot felul de obiecte de artă, au grădini suspendate foarte colorate şi verzi şi că poţi lăsa gălăgia oraşului în urmă, odată ce ai închis porţile masive de lemn sau fier forjat. Sunt scări ce duc pe terase ascunse privirilor de ziduri de plante căţărătoare şi flori, fântâni arteziene construite din acelaşi material al locului: leccese, piatra asta albă ce anulează contemporaneitatea, reducând totul la simplitatea vieţii pe drum. Pe un drum care duce departe, dacă preferi să-i vezi această latură si să-ţi arunci privirea, nu pe drumul in sine, ci pe marginile lui care ne compun recenziile zi de zi.

În unele case sunt organizate mini spectacole. La intrare suntem întâmpinaţi de voluntari (elevi) în uniforma şcolii, care-şi ascund telefoanele prin buzunare odată ce ţi-ai îndreptat privirea spre ei şi vin să te întrebe dacă ai nevoie de ceva informaţii, dacă îţi place casa şi oraşul lor. Şi când se poticnesc la vreun cuvânt în engleză, auzi Aspeto! Şi-i cheamă pe cei mai mari, gesticulează, râd, se prind din nou cu toţii în jocul  bătătorit al explicaţiilor.

Ziua se termină. Suntem mai obosiţi ca niciodată. Însă ducem cu noi imaginea caselor italiene autentice, pe care nu le-am fi descoperit într-o altă împrejurare.

Eu: Oare cate generaţii au locuit în ele?

Ilinca: Cum adică au locuit? Nu-mi place la trecut „au locuit”! Schimbă cu  prezentul „ Oare cate generaţii locuiesc în ele?”

Pentru că prezentul e ceaşca de cafea din care sorbim clipa şi odihnim gândul.

Pentru că prezentul e pescăruşul care trece pe lângă noi, peste casele din lecesse, nesocotind clipa şi trăind zborul.

One Comment

Lasă un răspuns