Pe insula La Maddalena nu-ţi trebuie mult timp să realizezi că te afli în una dintre cele mai spectaculoase insule mediteraneene oferite ca un complot anonim, timpului tău.

Lângă apele translucide ale arhipelagului găseşti imaginea a ceea ce ţi-ai dorit mereu: golfuri doar pentru tine. Locuri unde poţi să laşi marea să-ţi ude tălpile şi să-ţi intre în suflet fără niciun fel de invitaţie. E locul unde te poţi ascunde o zi întreagă, fără ca cineva să-ţi descopere prezenţa. Fiecare particică de plajă are destulă putere să-ţi ofere linişte, oxigen şi inspiraţie.

Suspendată între Sardinia şi Corsica, La Maddalena are în preajmă 55 de insuliţe pe care poţi ajunge înot sau cu o ambarcaţiune de mici dimensiuni. La Maddalena a devenit puţin mai cunoscută abia când  o bază navală NATO a fost instituită aici.

Primii locuitori ai insulei au fost nişte păstori corsicani în căutare de păşuni noi. Ei au reuşit să îmblânzească Strâmtoarea Bonifacio şi să-şi treacă turmele pe noul ţărm, scăpând de plata taxelor şi de căutarea unor locuri bune de păşunat pe insula Corsica.

Istoria menţionează şi faptul că Napoleon a avut prima înfrângere pe aceste ape ce scaldă ţărmurile insulei. Faimosul amiral britanic Nelson, învingătorul flotei franco-spaniole de la Trafalgar, a trecut pe lângă ţărmurile insulei, deşi niciodată nu a coborât pe mal. A oferit însă un crucifix preotului de pe insulă ca semn al preţuirii vieţii izolate de pe insulă (azi crucifixul se poate admira în micul muzeu de pe insula –Museo Diocesano).

Călătoria acesta mi-a schimbat concepţia despre liniştea unei insule. Abia aşteptam să ajung în cel mai înalt punct al ei şi să mă bucur de privelişte. De acea îmbinare subtilă între cer şi mare pe fundal, lăsând sub piciorele mele solitudinea stâncilor care nu s-ar răzgândi nicicând să ademenească vântul  să le mângâie duritatea.

Aici, în insula La Maddalena, am căutat liniştea ţărmului, care s-a lăsat mai mereu ascuns de vegetaţie şi stânci.  Golfurile mici, cu nisip moale şi răcorite de valuri, se simţeau solidare cu batăile inimii mele. Întinsă pe ţărm am putut auzi cum marea respira lent, nedorind parcă să atragă atenţia asupra albastrului care  lega profilul  mării, al cerului, al sufletului. Parcă şi aerul tot albastru devenise.

Imensa frumuseţe a insulei trimite adieri foşnitoare către adâncurile straturi ale materiei. Fiecare celulă respiră odată cu ţărmul şi inspiră particole minuscule preschimbându-se într-o renunţare totală, abisală.

Lasă un răspuns