Insulele acestea greceşti, care te ameţesc cu atâta frumuseţe şi linişte, sunt aruncate în Mediterană aşa cum marea aruncă soarele pe cer la fiecare răsărit.

În Paxos îţi vine să spui Dă liniştea mai tare! Dă marea mai aproape! Dă cuvintele la o parte şi lasă doar privirea! O privire nefiresc de limpede, molipsită de timp răsturnat, dezordonat şi uitat pe cântar…

Legenda spune că insula Paxos aparţinea insulei Corfu. Poseidon, zeul mării, îndrăgostit de nimfa Amfitriti, i-a promis acesteia că-i va face un loc numai pentru dragostea lor. Astfel, lovind cu tridentul, a format Corfu şi, spre sud, insula Paxos. Şi în această insulă, el şi-a construit palatul într-una din Peşterile Albastre.

Pe insulă ritmul vieţii de zi cu zi pare inversat sau total anulat. E o altă viaţă neirosită în capcane. E doar prilej pentru acum şi aici. În port sunt ancorate, pe lângă bărci legănate şi colorate, doar vise.

Antipaxos vine cu ceva mai mult. Cu o apă care încă nu ţi-e clar dacă e o pictură sau o iluzie. E o claritate care apropie lumi şi deziluzii. E oda de după zbucium, prinsă pe fiecare geană de timp. E lacrima Greciei, azi, pentru toate ancorele care îi tulbură ritmul…

One Comment

Lasă un răspuns