Inima Portugaliei încă bate torid şi aprins în Sintra. Cadenţat şi monoton, aceste dealuri pline de grădini luxuriante acompaniază ritmul solemn al trecerii de la realitate la poveste.

Până şi nobilii şi elita Portugaliei din veacul trecut au simţit că acest loc fabulos le poate înlesni fuga de realitate şi intrarea în poveste. Sunt o poveste în sine arhitectura şi coloristica clădirilor, pe fundalul unei vegetaţii acaparatoare.

Castelele fascinante din întreaga zonă îşi deschid uşile azi doar pentru curioşi, concerte şi poate pentru ceva petreceri private de care nimeni nu trebuie să ştie.

Ca o  compresă, Castelul Pena se lipeşte de noi, din nou un grup destul de mare de călători: Andrei, Alex, Mihail, Ştefan, Otilia, Ilaria, Costin, Miuţa, Anca, Tibi, Bianca, Silviu, Ana, Codrin, Dana şi Alina, prietena noastră fălticeneancă, ce acum trăieşte în Lisabona şi care, de dorul limbii române şi a oamenilor din târgul ei natal, ne-a însoţit în povestea noastră. Vizităm castelul aflat în patrimoniul UNESCO şi se pare că, de atâta frumuseţe, nici glumele din timpul zilei nu mai au putere aici. Mai întâi iscodim camerele cu mobilă sculptată, cu picturi purificatoare si candelabre supradimensionate. Fiecare colţişor însufleţeşte o poveste pentru fiecare în parte. Lângă Palat,  Parque da Pena: Plante exotice încolăcite laconic de câte-o piatră, subtilizând coloritul coloniilor portugheze din care-şi trag seva, fântâni ascunse după copaci generoşi cu veacurile, lacuri netezite de vreme… Săracul Dom Fernando II … să-ţi petreci toată viaţa construind castelul visurilor tale şi să nu apuci să-l vezi finalizat! Turnuri, metereze, cupole, arcade orientale, uşi iniţiatice sau captări ale spiritului, absolut toate clarifică viziunea unor arhitecţi şi ale unor minţi ce-au îmblânzit zidurile şi natura.

În Quinta da Regaleira, altă reşedinţă nobiliară, simbolurile ezoterice şi mitologice te seduc subit. Fântâna Inițiatică ne permite să coborâm în subteran şi să prefaţăm destinaţia noastră cu o porţie de mister neelucidat.

Pentru că ne simţeam una cu peisajul, hotărâm să coborâm pe jos spre centrul oraşului. Îndrăzneaţă idee…. La început, încântare sincronizată cu fel de fel de poveşti. De data asta, copacii pe lângă care trecem devin personajele din cotidianul nostru: Uite! Copacul ăla seamănă cu domnul de istorie!!!

Are cam multe noduri!! Cred că de la ascultările noastre!

Pasărea aia mică şi colorată parcă e doamna de sport! Când face încălzirea pe teren!

Şi uite acolo, în zare! E un brad care stă să cadă! Parcă se sprijină în mare! Ăsta seamănă cu proful de biologie când încearcă să ne predea şi realizează că noi suntem cufundaţi într-un alt biotop!!

Hii-hii!!! Ha-ha….. ne abatem din drum pe o cărare cu speranţa că am dat de o scurtătură. Mergem vreo jumătate de oră ore şi nu mai zărim nimic, doar auzim zgomotul maşinilor în depărtare. Când credem că în sfârşit am ajuns la drumul principal, ne izbim de  un gard sub formă de zid şi putem vedea jos şoseaua. Să ne întoarcem? Din nou jumătate de oră prin pădure? Nimeni nu-i de acord. Alegem varianta convenabilă de a sări gardul. Sar Andrei şi Ştefan primii ca să ne poată ajuta şi pe noi, ceilalţi, la coborâre.

Ţine piciorul mai sus!! Lasă mâna mai în stânga! Aşa….hai, îndrăzneşte..te prind eu! Asta-i ce aud eu din capătul şirului.

Durează minute bune până ce sare toată lumea şi-mi vine şi mie rândul. Nici nu mă gândesc că aş putea avea vreo problemă având în vedere că toţi ceilalţi sunt în regulă şi în siguranţă. Mă agăţ hotărâtă de gard, ridic piciorul, mă întorc cu spatele spre cealaltă parte a gardului, urmând ca de acolo să mă preia vitejii care i-au ajutat şi pe ceilalţi. Da. Numai că nu-i chiar la îndemâna tuturor s-o vadă pe profa de engleză sărind garduri şi, mai mult decât atât, să rămână suspendată pe unul dintre ele.

Hei!!!! Ce faceţi? Care mă ajută?

Niciun răspuns, numai nişte chicoteli pe înfundate. Întorc capul doar pe jumătate. Deja erau scoase telefoanele şi şedinţa foto era în toi!

Staţi aşa, doamna dirigintă!! Imediat vă salvăm!

Revin pe pamânt, uşor ameţită dar teafără. Nu-ţi permiţi să te superi într-un loc fabulos. Supărările au şi ele ritualul lor, timing-ul lor… Ele ţin de cotidian, de rutină. Aici şi acum, preţuieşti clipa cu toată stângăcia ei.

Drumeţia continuă. Liniştea pădurii pe care o străbatem e acompaniată de întrebări fel de fel: Mai e mult? De unde ti-ai luat conversii?  Mai vii si la anul? Ai alunecat? Nu ti-e foame?…

Sintra rămâne în spatele nostru. Ca un ritual de nepovestit, ne va dezmetici gândurile mult mai târziu, când fiecare va ajunge la începutul poveştii, şi nu la finalul ei.

Lasă un răspuns