Muntele trebuie să fie neapărat la braţ cu soarele ca să mă pot împrieteni şi eu, cât de cât, cu el.

Un fel de teamă cu braţe lungi şi subţiri mă cuprinde şi mă scutură de fiecare data când sunt nevoită să urc porţiuni semiabrupte sau uneori, din senin, dacă îmi arunc ochii spre un hău care se cască în faţa mea . Admit că sunt prietenoasă cu orice colţ de natură care mă transpune în neuitare, mă învăluie, însă trebuie să mai lucrez la partea cu înălţimile. Şi cum Codrin şi Ilinca îmi cunosc cel mai bine momentele mele de imeeeensă desfătare când aud de urcat pe munte, îmi fac o surpriză:

Codrin: Azi escaladăm!

Eu: What??!!!!

Codrin: Totul e pregătit! Azi vom avea o privelişte incredibilă! O să-ţi placă şi ţie!!!

Eu: Bine, dar crezi că o să am probleme?

Codrin: Nuuu. Fii liniştită! Nu te gândi la asta!

Asta şi fac. Încerc să nu mă gândesc. Să dau delete gândurilor mele care se împotrivesc vacanţei. Care pun piedici zilei de azi.

În prima telecabină mi se pare că sunt undeva prin Braşov (deşi eram departe, în Slovacia) şi că nu are de ce să mi se facă frică. Încercăm să căutăm animăluţe imaginare prin pădurea care rămâne la picioarele noastre. Povestim, ne aducem aminte de alte experienţe similare, facem planuri pentru altele.

Eu:  Am ajuns deja? Nu a fost nimic de speriat. Mi-a plăcut!

Codrin: Ilinca, îi spunem ?
Eu:  Ce trebuie să mai ştiu?

Codrin:   Abia acum începe adrenalina. Uită-te în faţă! Acolo trebuie să ajungem!

Privirea pleacă în viteză spre vârf. Care vârf? Nici nu se vede dintre nori! E un punct dintr-un lanţ stâncos pe care, la un moment dat, norii îl descoperă.

Urcăm într-o nouă telecabină. De data asta pe unul dintre cele mai abrupte trasee din Europa. Structura e compusă doar din doi piloni de susţinere. Unul la plecare, iar celălalt la sosire. Între ei un cablu, pe care atârnă o cutiuţă mică şi roşie în care încap fix 20 de oameni.

Inima mea începe să accelereze. Îmi tot spun că cele 15 minute vor trece repede, repede şi nu trebuie să-mi las privirea să facă ce vrea. O să o controlez şi o să o îndrept doar spre vârf, deloc în jos! Tac. Nu mai spun nimic. Mă rog… Să fie totul aşa cum trebuie. Ca mine, mai sunt vreo doi. Îi recunosc după mâinile care se frăsuiesc îaninte de plecare şi după piciorul care a început să bată un ritm necontrolat. Nu am curaj să le privesc ochii. Fiecare cu drama lui închipuită.

Ajungem. Un aer tare ne dă refresh. În cele 40 de minute petrecute pe Lomnicky Stit, la 2634m, ne amăgim că lumea ar fi la picioarele noastre. Priveliştea estompează toate emoţiile şi toate temerile. E cadrul perfect pentru a realiza, din nou, că muntele are o măreţie care nu poate fi cuprinsă nici în priviri, nici în fotografii şi nici în cuvinte.

Lasă un răspuns