Sfârșit de noiembrie în Franța, Bretania. Vreme aparent neprimitoare pentru o vizită la muzeu în aer liber.

Ne grupăm, ne zâmbim, mai îndesăm o glugă pe cap și pornim cu pași apăsați pe o potecă îngustă. Azi, sub nori sobri și denși, vom vizita Muzeul Sunetului din Cavan. Ne este cam frig însă nici nu ne interesează așa mult, de vreme ce am bătut atâta drum și, deocamdată, suntem pe o potecă de țară, care taie în două pădurea, nebănuind ce legătură ar avea asta cu un muzeu al sunetului. Mirarea e și mai mare atunci când ajungem în dreptul unui culoar din plasă, peste care crengile desfrunzite ale copacilor se leagănă, surprinse și ele de curiozitatea noastră.

De altfel, totul e incitant și demn de a fi descoperit. Ni se spune că, metaforic vorbind, suntem în fața acelui organ al corpului uman care are cea mai bună relație cu sunetul, cel care ne facilitează legătura cu lumea exterioară: urechea. Cât noroc pe capul nostru… ne vom plimba printr-o ureche și vom amplifica toate sunetele naturii cu puterea noastră de înțelegere. Nimeni nu cred că regretă situația ambiguă în care ne aflăm. E o experiență nouă și atâta timp cât o dâră subțire de miracol va rămâne în urma acestei vizite, cu toții suntem mulțumiți.

Vrând-nevrând, suntem într-o ureche, pășind printr-un canal auditiv conturat de frunze, crengi, șuierul difuz al vântului și așteptarea ploii. Ne atribuim puteri supranaturale și chiar lăsăm coordonatele unui drum misterios să ne ghideze. Nu-ți este dat să te plimbi prea des printr-o ureche, fie ea și… simbolică.

Ghidul ne dă explicații despre nesfârșita lume a sunetelor produse de frunze, de conuri, de ghinde, de fire de rogoz, bețe crestate de alun și încercăm să alcătuim pe loc o trupă care-și exersează talentul muzical în mijlocul pădurii. De fapt, începuse chiar să ne pasioneze ducerea la perfecțiune a fiecărui sunet mimat de nesiguranța noastră. Dincolo de neîntreruptele zâmbete care accentuau imaginea sonoră a bucuriei noastre, exista și dorința găsirii unei formule de vacanță. O soluție ca toate acele sunete încăpățânate, pe care le lansăm cu amuzament printre copaci bizari și goi, să delimiteze fericirea unor oameni, ce s-au întâlnit întâmplător, de realitatea surdă ce ne veghea de după copaci.

Lasă un răspuns