Martina Franca! Martina Franca! Ce rezonanţe are acest nume! Parcă toată Italia cu toate senzaţiile ei ricoşează în sinapsele simţurilor la pronunţarea acestui nume!

Martina Franca! Nebănuite poveşti se revarsă de pe balcoane. Tot ce trebuie să facem e doar să lăsăm paşii să ne poarte, azi, prin Martina Franca.

Numele vine de la Sfantul Martino care a locuit o vreme în zonă.  Apoi, faptul că prinţul Philip de Taranto a scutit locuitorii acestei asezări de plata taxelor a condus la alipirea cuvântului Franca de toponimul deja existent (franca, în italiană înseamnă liber). Toate astea pe la 1300.

Intrarea în oraşul vechi se face pe o poartă  ce leneveşte de secole adumbrind piatra tocită de paşi. Arhitectura barocă dă un aer elegant şi epocal centrului vechi al oraşului. Străzile înguste, balcoanele cu flori, buticurile şi  cafenelele consimt parfumul epocal. Reclame, trecători, azi, mâine, mereu. După-amiezi rostogolite uşor, ca pe tobogan, în Martina Franca.

Picasso în Martina Franca. Cred că nici el, si sigur nici noi nu speram la o reîntâlnire frugală aici, în Martina Franca.

Curios cum omul modern a simţit nevoia să nu lase parfumul memorabil să se risipească şi atunci a agăţat umbrele colorate deasupra trecătorilor pentru a proteja aroma şi lirismul unei epoci .

Sau poate că, doar în centrul vechi din Martina Franca, norocoşii îşi pot lega dorurile, reproşurile şi gândurile de mânerul unei umbrele colorate până când se anulează orice inchizitor sufletesc.

Lasă un răspuns