Când călătoreşti e imposibil să treci prin unele locuri şi să rămâi imun.
Imun la formele pe care natura ţi le oferă discret şi noninvaziv, imun la senzaţiile care-ţi înlocuiesc gândurile rătăcitoare şi-ţi întăresc constant ideea că orice drum deschide mii şi mii de alte drumuri. Drumuri care mai devreme sau mai tarziu vor începe să sfideze timpul, în loc să-l corodeze.
Nu am putut rezista tentaţiei şi nu am amânat nicio secundă prilejul de a ne relaxa într-un loc cu un nume care vindecă, calmează, eliberează: Grotta della Poesia. Să fii în apropierea unui astfel de loc, care poartă un nume unic şi să nu-l vizitezi, iţi poate lăsa răni în suflet pe care să nu le mai poţi trata niciodată.
Grotta della Poesia a fost inclusă, potrivit National Geographic, printre cele mai frumoase 10 piscine naturale din lume. Legenda spune că o prinţesă obişnuia să vină să se îmbăieze în apele vindecătoare ale grotei. Când vestea frumuseţii ei s-a răspândit în lume, poeţii din sudul Italiei au venit aici s-o caute, să se lase inspiraţi de vraja ei şi s-o transforme în poezie.
Noi n-am găsit urme de poeţi sau de prinţesă răstălmacită de timp. Un sentiment al redispariţiei în natură şi o dogoare usturătoare au fost singurele senzaţii aproape palpabile. Cu grijă, am pipăit muchiile zgrunţuroase ale stâncilor, am căutat un loc rotunjit de apă şi vânt şi ne-am abandonat unui spectacol modern. Oamenii umpleau aerul grotei cu sărituri prelungi, desenând figurine abandonate şi dâre prelungite într-o cadenţă ritualică. Adriatica foşnea pe fundal, ca o elegie.
A rămas ascunsă-n grotă
singura poezie din peisaj.
Sigur ne va fi escortă
când marea ne va invita la vernisaj…
