Eram copil pe atunci. Bunicii mi-au găzduit şi mi-au antrenat copilăria în lungile vacanţe de vară, adăugând puncte de suspensie viselor mele ce abia prindeau contur.

Şi răspunsurile la întrebările mele despre oameni, despre lume se rostogoleau cu o beatitudine deloc iluzorie şi cu o simplitate aproape magică, încât am încercat să-mi înfăşor gândurile într-o peliculă invizibilă de traiectorii ispititoare şi puţin definite.

 

Atmosfera casei cu prispă lungă, cu pod şi uluci butucănoşi pe care încălecam  şi-i transformam în tobogan, aerul tăios şi limpede al dimineţilor în care o însoţeam pe bunica pe ogor să priponească văcuţa cu pete albe şi maronii…miorlăitul şiret al motanului vărgat care se trezea iute într-o îmbrăţişare sufocantă şi cu o bucată de brânză încâlcită în mustăţile-i firave…au ceva liniştitor şi acum, după atâţia ani de când s-au proiectat în amintire.

 

–Bunicule, tu crezi ca există mai multe lumi? Dacă mă apuc de săpat cu beţişorul ăsta acolo, langă părul din dosul casei şi o să sap mult, muuult, crezi că o să dau de un alt cer?  Un cer albastru de pe care o să pot da norii la o parte şi o să văd alţi oameni? Diferiţi de noi ?

–Ştiu şi eu? Poţi încerca! Şi dacă nu apare nimic, poţi planta o floare!

Beţişorul cu care am decis să descopăr o lume nouă s-a rupt după cele câteva încercări înverşunate. Excluzând posibilitatea de a căuta o altă unealtă, degetele mele s-au transformat în semne de întrebare care scormoneau pământul şi cerul unei alte lumi.

–Bunicule, nu văd nimic! Dar o să plantez bulbul ăsta de gladiolă…invers! O să-l pun cu rădăcina în sus pentru a înflori şi a creşte pe cerul pe care l-am căutat şi nu l-am găsit… azi.

Toată vara am spionat groapa. Îmi plimbam picioarele goale imprimând tălpile pe pământul untos ca un sacrilegiu pentru gladiola ce va înflori la un alt capăt de lume: lumea de sub picioarele mele care mă ţinea pe un cer albastru. Lumea care mă purta prin copilăria creionată cu veniri şi plecări de zâmbete, de îmbrăţişări largi, sub care abia mai respirau atâtea vise mototolite printre cârlionţi.

–Bunicule, ce spui?  Lumea asta e mare tare?

–Lumea …lumea-i şi mare, şi mică, şi după dealuri, şi după soare, şi pe pământ şi prin ceruri. Lumea nu-i doar cât se vede pe geam…

 

Îmi lipeam nasul de geamul cu sticla zgâriată din loc în loc de la creioanele ascuţite cu care încercam să prind conturul unei păsări ce se odihnea pe crenguţa părului din faţa casei. Ochii mei desluşeau în zare un drum greoi şi pietruit care se pierdea după dealul cu plopi: Oare unde duce drumul  ăsta?

Din acea vară, gladiola roşie a înflorit mereu, nemaiţinând cont de furia gravitaţională a pământului. Şi-a îndreptat tija cu flori mărunte către o altă lume. În mine, însă a încolţit un dor de a pleca în lume, de a apuca pe drumuri umblate sau mai puţin umblate, de a străbate zări, de a hoinări şi de a privi lumea din unghiuri nelustruite de vreme.

Şi în toate drumurile mele, fie ele în linie dreaptă, cu răscruci, sau uşor şerpuinde, parfumul discret de gladiolă îmi deznoadă în tihnă traiectoriile visate şi mi le aşază în palmă. Singurul indicator care îmi arată direcţia: Lumea nu-i cât se vede pe geam.

Lasă un răspuns