Mi-e nedesluşită această vară!
Valizele mele pictate mă privesc cu un reproş intens, aproape insuportabil. Le este neclară amânarea, mai ales că ţinusem atâtea bilete de avion în mână. Toate explicaţiile mele tot pe linia inexplicabilului se inscriu. Liniştea mea ambiguă, alinturile mele cugetătoare se transformă în cuvinte psihotice, cu rol delirant.
Valizelor mele pictate le lipseşte atmosfera, conversaţiile şi huruitul surd al noilor oraşe ce le antrenau obişnuita condiţie de naufragiat urban. Un timp, mi s-a părut că zgomotele ce se izbeau necontenit de haosul vremelnic al vreunui aeroport îndepărtat le obosea traiectoria. Mai târziu însă, când am început să-mi dezmorţesc simţurile în preajma solitudinii lor, mi-am sprijinit visele nesigure şi plate de colţurile lor rotunjite.
Atunci am aflat că valizele mele pictate erau locuite. Fiecare destinaţie şlefuise părţi din mine şi le transformase în forme latente de viaţă. Identităţii mele i se suprapunea, într-un ritm suspect de alert, conţinutul poveştilor avide de sens culese de pe muchii abrupte de vacanţă. Şi toate astea—frânturi de imagini şi imaginaţie, cadre cu lumină difuză proiectată în câte-un apus sau răsărit, voci ale unor oameni noi, cu zâmbet şi lumină-n ochi – ghemuite în valizele mele pictate.
Azi strâng din dinţi şi nu mai promit nimic valizelor mele pictate.
Iar eu mă recompun din amintiri cu iz de veri toride şi cânturi naive de…Drum Bun!
