Drumul şerpuieşte lent, printre chiparoşi. În inima Toscanei, oriunde îţi arunci ochii, lumina blândă de toamnă creionează dealuri ruginii, cu pământ argilos şi roşcat, pregătit pentru culturile viitoare.
De departe, se zăreşte conturul nedesluşit al catedralei San Galgano. O senzaţie mistică îţi înmoaie paşii. Parcă ai ajuns în miezul unei poveşti încremenite pe ziduri şi străjuită de o aşteptate mai mult derizorie. Să trăieşti ziua în care îţi este dat să vezi o catedrală impresionantă, în mijlocul Toscanei, într-o după-amiază îngăduitoare şi tărăgănată de toamnă, al cărei acoperiş e cerul!!! Şi cu cât îţi ridici şi mai mult ochii către cer, simţi cum pereţii catedralei, ca nişte fâşii înguste de piatră, se reflectă în priviri. Trăsăturile aspre ale construcţiei ce pare neterminată, arcadele sobre şi finisajele terne sunt simbolurile unei rigori morale, dar şi ale unei lumi sfâşiate, deziluzionate şi reci. Simţi mereu în interior că tristeţea apasă pietrele, contopindu-se cu muşchii şi liniile subţiri trasate de umezelă şi de vreme, pe ziduri. E o simplitate discordantă: pământ, ziduri şi cer.
Mă învârt încolo şi încoace, nu-mi găsesc locul. Aş vrea să pun întrebări. Mai degrabă, aş vrea ca răspunsurile să rămână nespuse, iar ecourile lor să îmblânzească zidurile din faţa mea. N-am mai văzut nicicând o asemenea construcţie. Tot ce e legat de biserici şi catedrale, mintea mea le conectează cu acoperişuri grandioase sau cupole cu vitralii. Acoperişul e simbolul naţiei din care mă trag eu. Să ai un acoperiş deasupra capului e sfatul românesc cu care se pleacă în viaţă. Şi aici… ziduri groase, noduroase şi gri, secţionate de coloane supradimensionale, singure sub cer. Atâtea lumi suprapuse şi toate în contratimp.
Legenda spune că Galgano era un războinic despotic, mândru şi nechibzuit. Totul până în ziua de Crăciun a anului 1189, când arhanghelul Gavril i-ar fi apărut acestuia în vis şi i-a cerut să-şi schimbe viaţa şi să devină pios. Atât de puternică I s-a părut încercarea încât şi-a adunat gândurile pe dealul Montesiepi şi a hotărât să renunţe pentru totdeauna la violenţe. Îşi pecetlui hotărârea înfingând sabia în stâncă. În loc să se rupă, miracolul se produse în faţa ochilor săi: sabia s-a înfipt adânc în stâncă, formând o cruce. De atunci, Galgano, despre care se spune că a mai trăit doar un singur an, s-a retras pe dealul Montesiepi şi a vieţuit ca un nevolnic, rugându-se pentru cei care îl căutau să-i ceară ajutor. În 1185 Galgano a fost canonizat, iar sabia se află chiar lângă mormântul său. Deşi călugării cistercieni au construit o bisericuţă în cinstea Sfântului Galgano, cu timpul şi-au dat seama că a devenit neîncăpătoare pentru numeroşii pelerine şi călugări veniţi să i se închine sfântului. Devenind o abaţie puternică şi bogată datorită donaţiilor făcute, s-a început construirea unei Catedrale grandioase. Până pe la 1400 însă, multe altele s-au abătut asupra locului: mai întâi Moartea Neagră (ciuma) care a luat sufletele comunităţii monastice şi ale populaţiei din zonă. Mai apoi, evenimentele politice care au determinat un declin al abaţiei. Ca mai apoi, puţinii călugări rămaşi s-au mutat la Siena, iar abaţia a ajuns pe mâinile exploatatorilor care i-au vândut acoperământul de plumb ce apăra acoperişul de intemperii. Încet, încet, întregul acoperiş s-a surpat şi, în 1786, clopotniţa a fost lovită de un fulger, iar în cădere a distrus ceea ce mai rămăsese din întregul acoperiş. Pentru o vreme totul a fost părăsit. Se crede însă că sfântul, cu puterile sale, a întors privirile oamenilor spre ruine, făcându-i pe aceştia să vadă din nou frumuseţea catedralei atemporale.
Pleci de aici cu o nouă poveste. Pleci de aici cu o rugăciune în gând. Pleci de aici pe urmele paşilor Sfântului Galgano şi parcă-ţi vine să priveşti pe furiş, doar, doar vei zări vreo cută a veşmintelor Sfântului. Şi iei cu tine graţia şi divinul care se revarsă dinspre acoperiş, înzecind densitatea rugilor pământene.
