Ultima zi în Olanda. Avionul va decola la ora 18 de pe aeroportul Schipol.  Am de ales: fie raman o alta zi în Amsterdam pentru a finaliza așa cum se cuvine întâlnirea cu un asemenea oraș care te cuprinde, te acaparează și te întinerește, fie plec singură în Keukenhof.

De călătorit am mai călatorit. Însă, niciodată singură. Mai ales că depind de ora la care trebuie să ajung pe aeroport. Încep frământările. Să merg? Să amân pe altădată? Și dacă merg singură, mă descurc? Și dacă…dacă…și…AM PLECAT!  Îmi dau întâlnire cu restul grupului pe aeroport.  Mă opresc la prima agenție care organizează excursii de o zi, din Amsterdam, către Keukenhof. E prima oră a dimineții și deja e coadă. Constat că șirul de oameni se mișcă repede și în câteva minute ajung în fața ghișeului.

Eu: Spuneți-mi, vă rog, am timp să ajung la ora 18 pe aeroport? Mă încadrez în timp?

Ea: Arrr….Cam la limită. Vă sfătuiesc să nu mergeți.

Fac ochii mari, îi mulțumesc pentru sfat, ies din rând, îmi imaginez lanurile de lalele cum numai în vederi și în cărți văzusem și….mă așez iar la rând. Ce-o fi, o fi! Mă descurc cumva! Cu cei 50 de euro pregătiți, cumpăr rapid biletul și în 10 minute sunt într-un autocar în drum spre Grădina Europei, cea mai mare grădină de flori din lume.

O, ce alegere!!! Ce bine am făcut că mi-am ascultat toate poveștile cu flori pe care le-am purtat povară dulce în suflet, în toți acești ani. Am în fața mea 32 de hectare pe care florile primăverii le-au colorat în nuanțele edenului.

Din 1949, aici,  cultivatorii din toată Europa, dar şi turiştii, pot vedea cei mai stranii hibrizi posibili. Se spune că preţul unui bulb de lalea din acea vreme era echivalentul cu care puteai cumpăra o casă pe canalele Amsterdamului.

Am o zi întreagă la dispoziție să îmbrățișez cu privirea fiecare floare ce-mi despică amintirile copilăriei mele, care a fost sub semnul florilor. Superlativele atribuite realității din fața mea sporesc lentoarea pașilor mei, într-o direcție imprecisă. Și cum ai putea fi precis când ai dovada că totul trebuia să se întâmple așa cum s-a întâmplat.

Pe la mijlocul zilei, lângă zambilele pe care doream să le miros, s-a oprit și o tânără simpatică ce m-a rugat să-i fac o fotografie. Printre flori, soare și zâmbete, nu ai cum să nu te împrietenești cu oamenii care au aceleași pasiuni ca și tine. Aflu de la ea că e din China și anul acesta îl petrece în Europa, la studii,

în Elveția. Noa Noa ( numele ei) venise să descopere cea mai mare grădină a Europei și-mi spuse râzând că, de fapt, în China, cuvântul mare are cu totul alt înțeles: Noi avem multe asemenea parcuri cu flori, dar unele sunt cu mult, mult mai mari decât cel de aici!!

N-am apucat să vizitez tot. Mă relaxează toți oamenii din jur, care se plimbă printre flori pe cărări care le anihilează formele. Dintr-o dată, timpul devine punte și mă duce în siguranță la aeroport.

Și eu, care eram convinsă că sunt prinsă într-o pânză a existenței greu de definit,  începeam deja să visez cum e să-ți muți pașii într-o altă scenă florală, mult mai mare și mai spre Răsărit, ca o ilustrație suprapusă definitiv și emblematic, peste singura figură a copilăriei mele care a eternizat lalelele: tata.

Lasă un răspuns