Lisabona este ca încheietura mâinii tale drepte. A fost parte din tine dintotdeauna. Doar tu ai evitat să-i conferi întâietate.

Lisabona e un oraş cu tăceri înţelese doar de oamenii lui.

Lisabona e plină de tonuri albicioase împrăştiate pe clădiri.

Lisabona păşeşte odată cu tine pe piatra cubică ce-i ondulează străzile.

Lisabona încă suspină la muzica fado cu toată risipa din glasuri.

Lisabona continuă să-ţi facă farmece de după rufele agăţate pe la geamuri sau balcoane.

Lisabona e calmă acum, după atâtea nelinişti pietrificate în catedrale.

Lisabona e soare abundent prea expus privirilor.

Lisabona melodramatizează curiozătăţi înfăşate demult în ceţuri.

Lisabona are ore mai lungi şi minute ce se tăvălesc prin amurguri.

Lisabona îţi cutreieră visele, de pe un deal al memoriei pe altul.

Lisabona are mai multe mâini ce se numesc acoperişuri colorate.

Lisabona ascunde în ramele ferestrelor profilul unor oameni marini, de zahăr.

Lisabona încă respiră un aer de epocă,  ce vine nu din absenţa memoriilor, ci de undeva, şi mai profund, din prezenţa lor.

Lisabona e mai mult decât atât. E altfel, mai ales spre apus şi spre încheietura mâinii tale drepte.

Lasă un răspuns