Insula de la capătul pământului. Finistere.
Ile de Batz este prinsă ca o piesă anacronă în apele Atlanticului, în nord-vestul Franţei. La un sfert de oră pe apă de Roscoff, un port adormit din vestul Franţei, o ambarcațiune de dimensiuni mici lasă pasagerii într-un golf din care se bifurcă străzi și zări, semne ale liniștii unui somn toropitor de amiază. Iți conduci pașii pe străduțe pustii. E sfârşit de toamnă și casele de vacanță se odihnesc acum. Nu le mai deschide nimeni ferestrele. Și nici grădinile nu și-au mai păstrat verdele posac și nisipos al anotimpului care tocmai s-a retras din peisaj.
În perioada asta, doar neuitare cartografiată pe străduțe înguste. Un gând, sărat și el ca și amintirea verii, te poartă departe.
Pe insulă, iarna rămân 300 locuitori. Vara însă, populaţia insulară ajunge în jurul cifrei de 7000. Ce freamăt, câţi paşi şi câte priviri bătătoresc statornicia încrustată de valuri şi vânturi pe acest petec de pământ… Iar când soarele îşi alege o altă vară, călătorii pleacă şi ei. Rămâne o linişte care picură tihnă pe pleoape. Un gol ca un ghem descâlcit, cu fire răsucite de vânt şi puse pe andrele de dimineţile firave şi temătoare ale toamnei. Dar care odată ce-şi începe a număra ochiurile, împleteşte laolaltă timp, oameni şi poteci, în aceleaşi culori ştiute de toţi. Doar nuanţele dinspre apă diferă.
