Atunci când sufletul ţi se încovoaie fragil şi destrămat, lasă-l să alerge desculţ pe dealuri, pe văi, pe poteci… Şi pune tălpile să-l urmeze până ce se vor umezi de roua pământului necălcat de gând şi încâlcit de doruri.
Şi când te vei opri să-ţi tragi sufletul la piept, ca o bătaie de inimă sonoră a lumii, suflică-ţi mânecile până în dreptul coatelor, fă-ţi palma căuş şi cată în zare: tihnă, humă cu miros înţepător de frunze sălbăticite de Brumar…
Ca-ntr-un joc, dinspre măguri, te cuprinde o moleşeală vie disipată-n toamnă. Nu-i nimic necunoscut. E BUCOVINA!
