Skip to main content

Mereu insulele m-au fascinat şi m-au contrariat deopotrivă. Cum să-şi aleagă marea o bucată de pământ atât de mică pe care să o dezmierde şi să o alinte?

Cum să laşi valurile să-ţi modeleze bucata de pământ până ce i se dă o formă total nefinisată şi apoi să-ţi tot trimiţi vânturile şi ecourile să isprăvească fasonarea?

Insula Caprera, parte a arhipelagului La Maddalena, din partea de nord a  Sardiniei, este însăşi imaginea veşniciei agăţată în bătaia vântului, în umbra pinilor aplecaţi spre mare.

A fost insula lui Giuseppe Garibaldi,  figură emblematică a Italiei, cel care a condus câteva expediţii militare şi a luptat pentru unificarea Italiei şi care şi-a petrecut ultimii 26 de ani pe această insulă. Se spune că Regele Victor Emmanuel II l-a chemat pe Garibaldi pentru a-l recompensa: Ce-aş putea să-ţi ofer? O slujbă? Un titlu nobiliar? Un castel? O provincie pe care s-o administrezi?

Dă-mi doar un sac de cartofi să pot să-mi fac o fermă!  a răspuns Garibaldi. Avea 53 de ani pe atunci. Şi un vis pe care încă nu şi-l împlinise: să se întâlnească cu veşnicia aici, pe pământ.

Cu o barcă a navigat spre această felie de eternitate. Posibil să fi întors capul în urmă, să nu-l urmărească cineva şi să-i fure visul.  Caprera  fost refugiul său secret  unde a trăit cu familia între 1856 şi 1882, anul în care a murit. Într-un cadru atât de liniştit a avut timp să-şi gândească  toate planurile ce ulterior au dus la naşterea Republicii Italia.  Dorinţa i-a fost ca cenuşa trupului său să fie îngropată pe insulă, într-un mormânt de granit. Se spune că, înainte de a muri, pe 2 iunie 1882, la ora 6.20 p.m. (cum a rămas ceasul fixat), Garibaldi a cerut să mai privească pentru o ultimă dată marea. Poate că această ultimă dorinţă i-a fost ancoră într-o mare a paradisului.

Casa în care a trăit poate fi vizitată şi azi. Îi mai poţi vedea bărcile, ceasul, hainele şi camera cu vedere spre mare…

Atunci, pe Caprera, se ajungea doar cu barca. Azi, s-a construit un pod care o leagă de insula Maddalena.

Şi, cu toate astea, sălbaticia insulei s-a păstrat. Sunt drumuri neasfaltate, pietruite şi prăfuite, pe care nu încap două maşini. Una îşi va  găsi loc spre marginea drumului, încetinind, şi cealaltă îşi va continua drumul uşor, pe lângă ea. Vara, numărul de maşini  este restricţionat. Caprera a fost declarată rezervaţie naturală, în pădurile de pin de aici făcându-şi cuiburi specii rare de păsări: pescăruşul regal, cormoranul şi şoimul călător. Etimologia numelui provine de la faptul că pe insulă au fost multe capre sălbatice. În ziua de azi nu au mai fost zărite.

People believe Caprera to be an island but in reality it is a great freighter anchored of the coast of Sardinia where there are no cinemas, newspapers, phones, hotels or televisions, and no passengers either, just mariners who talk about the sea and the sky because the sky reveals the sea’s mood and vice versa… a scris un călător fascinat de descoperirea acestei insule.

Leave a Reply