E toamnă… doar pe străzi şi pe dealuri. O toamnă discordantă, cu ploaie măruntă şi străzi goale. În suflet, însă, ne e bine şi soare.
Ne e drag să ne căutăm privirile printre bobiţele sclipicioase de ploaie şi să le antrenăm pentru ceea ce are de arătat fiecare ungher ascuns al oraşului din faţa noastră.
Urcăm scări în Piazza Grande. Ilinca începe să le numere Uno, due, tre… Mă prinzi? Hi-hi!!!
Eu: Crezi tu că atât de rapidă eşti? Stai aşa, amore!
Ilinca: Amore, amore!!! Hi-hi-hi….Un-doi-trei, fuga după ei!!!
Vremea mofturoasă a alungat oamenii de pe scări. Se pare că toţi migraseră spre alte anotimpuri, lăsându-ne pe noi singuri, nu doar să vedem locul, ci să-l simţim mai bine. Câteva picături nu au cum să strice pofta de oraşul lui Petrarca. Sonetele lui, aici, pe aceste scări, şi-or fi avut primele ecouri. Ne reîntoarcem în urmă cu câteva secole şi gustăm din aerul poetic al vremii, cu poftă. Ba am senzaţia că Ilinca urcă şi coboară ca şi cum soarele ar fi cel care o împinge de la spate şi nu ploaia.
Când ne plictisim de atâtea scări, mergem în parcul alăturat catedralei..
Ilinca: Mami, oare ce fac italienii acum?
Eu: Mănâncă paste şi….
Ilinca: Desenează oraşe cu mii de scări şi chiparoşi …omenoşi!!! Hihihihi!
Din capătul parcului, ni se deschide o vale ca o carte poştală. Ici-colo câte o casă camuflată de chiparoşi punctează decorul. Tot peisajul e gratinat cu paleta coloristică a toamnei.
Dintre toate orăşelele Italiei, Arezzo a fost ales de marele Roberto Benigni drept cadru pentru tulburătoarea poveste premiată cu Oscar în 1998, La Vita e bella.
Ilinca: Mami, hai să ne mutăm în casa aia de pe deal! Şi când ne plictisim venim aici, în oraş, şi alergăm pe scări! Şi nu mai merg la şcoală pentru că nu ştiu limba italiană! Ura!!!!
Eu: Da?? Aşa vrei tu??!!!! Şi ce-o să faci toată ziua acasă?
Ilinca: Ce fac şi italienii: o să mănânc paste,…o să desenez oraşe cu mii de scări şi chiparoşi ….omenoşi… Hihihi….
