Nici nu-ţi dai seama dacă Agaete e un orăşel sau un sătuc. Prefer să-l numesc sat pitit lângă munţii vulcanici din Gran Canaria, scăldat de apele Atlanticului.
Casele par a fi din spumă, atât sunt de albe. Iar tencuiala pereţilor este ca un strat de bezea, aruncat în valuri.
Însă cel mai frumos mi s-a părut să descopăr la mal un fel de fortăreaţă medievală, numai că… în apă! Piscinele naturale, de la intrarea în ocean, seamănă cu un mini castel datorită columnelor care le străjuiesc şi pietrelor uriaşe şi negricioase care se ridică din apă. E ceva ce nu mai văzusem până atunci. Câţiva oameni lenevesc pe pietrele incomode, zdrenţuite şi ascuţite ce-ţi pişcă tălpile. Nu se zăreşte pe faţa nimănui vreun motiv de “complaint”, aşa că mai degrabă zâmbim când ne înţepăm la picioare, decât să ne văităm. Doar Ilinca mai scârţâie când păşeşte pe piatra ca o scoarţă de copac:
Ilinca: Auuu! Doare! Mă înţeapă!
Eu: Ce te înţeapă, Ilinca? Tu vezi ce frumos e în jurul tău? Repede, în apă! Uite cum înoată peştii în piscină!
Ilinca: Nu schimba subiectul! Piatra asta doare!
Eu: Nu doare deloc! Doar îţi face masaj la tălpi! Intră în apă şi vezi dacă mai doare ceva!
În câteva momente, inflexibilitatea incomodă a pietrei e dată uitării. Aerul liniştit al zilei şi apa uluitor de limpede pansează suflete, darmite răni uşoare, de vară! Oceanului i s-a propus un joc, în care el a intrat fără să vrea. Este lăsat să atingă ţărmul, însă nu abuziv şi endemic. Valurile îi sunt sparte de pietrele care străjuiesc aceste piscine naturale, iar cei care inoată pe lângă peştii ce mai fac aici câte un popas simt pe faţă picuri uşori şi naivi ai imensităţii albastre…
