Porto Cesareo – simplitatea unui port ascuns

Dintotdeauna porturile mici, ascunse şi pitite în golfuri însorite, m-au fascinat. Mai întâi în cărţi, ca mai apoi să le descopăr frumuseţea în lumea largă. Un astfel de port care mi-a răvăşit simţurile vizuale  este Porto Cesareo, undeva în sudul Italiei, la vreo 50 km de Lecce.

Marea Ionică imprimă peisajului tonuri translucide. Azi e extrem de liniştită şi supusă ţărmului. E o nemişcare contagioasă.

Dimineaţa aici e dintr-o altă lume. Ambarcaţiuni de mici dimensiuni. Pescari ce-şi vând marfa la primele ore ale dimineţii. O linişte care numai aici şi acum şi-a desăvârşit starea. Cafeaua a combinat toate aromele începutului de vară. Cele mai apetisante dulciuri aranjate simplu şi cu gust. Şi peste toate astea, limba italiană. Limba asta care acompaniază briza mării ca valurile rotunjite de vreme.

Taci, priveşti totul în jur şi-ţi repeţi în gând că tu ai venit doar să descoperi. Oameni, locuri, mări, zări. Tu ai rădăcinile în altă parte. Peste alte zări. Acolo unde e mult verde şi un altfel de aer. Mai tare şi mai ozonat. Aşa, şi? Cum ar fi dacă de mâine, tu ai rămâne aici? Pentru o lună, un an, o viaţă. Ai curaj să faci pasul ăsta? Daaa!!!! Dar cei de lângă tine? Nehhh… Mai bine nu mai deschizi subiectul. Altă dată. Poate în alt port. Poate în alt cadru.

La revedere, port frumos! Poate ne vom revedea!

i-am spus la plecare prima oară când l-am vizitat. După câteva zile ne-am întors, pentru că ni s-a făcut dor de el. Iar ultima zi de vacanţă i-am dedicat-o tot lui, în întregime.

O zi în care lenevim şi ne luptăm cu soarele, consumând aproape toată crema de preotecţie solară. Savurăm fiecare clipă amestecată cu apă sărată şi soare. Din când în când ne mai privim ceasurile, inutil ancorate în realitate. Nu vrem să admitem nimic din ce are legătură cu lumea reală din jur. Şi fără să vrem, uşor, uşor intrăm în jocul celor din jurul nostru, care şi-au aţintit privirile asupra unui cuplu interesant de pe plajă. Ei, puţină acţiune administrată în doze mici nu strică nimic din povestea locului.

Îi vezi? Toţi de pe plajă se uită la ei. Domnul din dreapta chiar a scos o fotografie cu ea. O fi actriţă.

Sau o fi cântăreaţă faimoasă. Să fim atenţi când vor trece prin faţa noastră. Poate îi recunoaştem.

Aşteptăm să-şi termine plimbarea şi se îndreaptă spre şezlongurile din dreapta noastră. Cu ochelarii de soare pe nas, ne prefacem că admirăm marea când, de fapt, ochii ne sunt aţintiţi spre ei. Nu recunoaştem pe nimeni. Un cuplu frumos, nonşalant ce-şi petrece după-amiaza pe plajă. Unii mai îndrăzneţi vin şi scot fotografii cu domniţa frumoasă, care nu pare deloc deranjată. Chiar animă discuţiile cu admiratorii. Tinerii prind un moment liber şi pleacă în apă. Ea pozează languros şi el, stângaci,  încearcă să o surprindă în cât mai multe cadre.

Cum să stea un fotograf pasiv la o asemenea scenă care se petrecea sub ochii noştri?! Nici gând! Numai ce-l văd pe Codrin că pleacă ţintă spre ei şi se oferă să le facă el câteva fotografii împreună. Printre cadre, conversaţia se încheagă rapid. Din una în alta, Codrin află că e o voleibalistă celebră din Italia. Doar atât.

Îşi dau mâinile, se felicită şi fiecare îşi vede de treaba lui. Pe Codrin însă îl frământă identitatea sportivei. Dă fel de fel de nume, caută pe net. Nimic nu se potriveşte. Îl sun pe John! prietenul lui, pasionat de volei. În două minute misterul e dezlegat. Face o fotografie sportivei, o trimite lui John şi acesta răspunde e Francesca Piccinini. Joacă la naţionala Italiei şi e o jucătoare foarte bună.

Frământările noastre cu gust de vacanţă trec odată cu soarele care se ascunde după turnul de pe malul mării, construit acolo de sute ani. E timpul să plecăm de pe această plajă şi precum copiii, facem din mână şi mării acesteia. Imprimăm mângâierea nisipului pe tălpi şi ne reîntoarcem pe drumul vacanţei, spre alte zări.