Nu ai cum să fii român, să auzi denumirea “Creta” şi să nu te gândeşti la şcoală. Ca mai apoi, filtrând informaţia, noţiunile de geografie echilibrează cât de cât situaţia.
Şi tot rămân nişte analogii între şcoală şi cretă, deşi n-ai fi naiv să le spui cu voce tare: “Pe insula asta or fi stânci din piatră de calcar?!? Multe, din care poţi rupe bucăţele mici şi să scrii pe asfalt?!!! Şi clădirile… or fi şi ele construite din acelaşi material?”
Ilincăi, denumirea i-a colorat imaginaţia din primul moment:
Ilinca: Aaa…. şi e multă, multă cretă acolo? E si cretă colorată? Noi aveam la şcoală o cutie, însă se termina repede şi nu ne puteam juca în pauze!!
Eu: Ilinca, doar denumirea e aşa, însă e un loc de vacanţă unde creta se găseşte la magazine, exact ca la noi, şi nu pe străzi….
Ilinca: Daaa???!!!! Nu-i corect!!!! Dacă te cheamă Creta, trebuie să ai cretă. Dacă te numeşti şcoală, ai clase şi bănci, nu mergi la magazin….
Eu: Dar acolo vei putea scrie pe nisip, vei putea desena…
ILinca: Şi nu vine valul şi mi le şterge?
Eu: Ba da, însă vei putea face sute de desene pe care să le arăţi mării. Iar valul le va lua cu el şi le va duce în castelul de pe fundul mării.
Ochişorii sclipesc de bucurie. Cumpăna dintre imaginaţie şi valul real care vine şi şterge adulmecă din filele unor poveşti citite nu demult. Mânuţele aplaudă fericirea de a revedea marea, oricât de multe valuri ar trimite ea.
Pe insulă, asta a fost bucuria copilului de vara aceasta. Să deseneze, să scrie şi să certe valul care vine prea repede şi ia tot. Până la urmă, s-au împrietenit. Şi-au vorbit, şi-au povestit, şi-au pus întrebări… Cu răspunsurile a fost mai greu (ni s-a părut nouă, adulţilor), dar, pentru că nimeni nu s-a plâns, am încuviinţat şi noi să nu mai vrem să înţelegem chiar tot.
La şcoală, creta lasă mereu impresia că se termină repede. Că mai trebuie o altă bucată. Şi dacă nu reuşeşti să-i echilibrezi unghiul de scriere, îţi zgârie urechile. Pe insula asta, ai certitudinea că timpul e împărţit în bucăţi mici, exact cum stă creta în cutii. Şi că, de fiecare dată când se termină, e loc pentru altă bucată… Altă bucată de timp, modelat de o altă stare şi un alt peisaj, fără grabă, fără îndoieli… Doar cu punct. Şi de la capăt. În ritmul paşilor lui Zorba. Până ce farmecul şi spiritul grecesc te reconstruieşte.
Mai mult decât atât, pare că întreaga insula scrie ceva. Scrie despre vacanţe, despre călători cu rucsacuri colorate în spate. Creta este insula lui El Greco, Nikos Kazantzakis, Nana Mouskouri. Şi cine mai ştie a câtor artişti moderni care se pierd prin satele agăţate printre stâncile astea, aparent austere. Mai întâi descoperi o insula nepretenţioasă, care a evoluat de la o singurătate tihnită la un petec de uscat în mijlocul mării Egee, ce poate fi descoperit într-un ritm mai puţin alert. Îl ascultăm pe Nikos Kazantzakis care încă ne şopteşte de undeva, din poveştile sale:
Una dintre marile dorinţe ale vieţii mele a fost întotdeauna să călătoresc. Să văd şi să păşesc prin ţări necunoscute, să înot în mări necunoscute, să străbat lumea, să văd, să privesc cu o sete nepotolită tărâmuri noi, mări, oameni, idei, privind totul ca pentru întâia şi pentru ultima oară, să mă uit lung la toate, apoi să închid ochii şi să simt comorile adunate în mine, calme sau tulburătoare, aşa cum mi-au apărut, până când timpul le va cerne şi va reţine esenţa bucuriilor şi tristeţilor – această alchimie a inimii este, cred eu, o imensă delectare demnă de om.
Am aşteptat Grecia fără s-o aştept. A fost mereu acolo, în gândurile mele de călătorie. M-am pregătit pentru ea de multă vreme. Şi nu pot decât să o gust acum, ca pe o bucată de pepene galben, dogorită şi pudrată uşor cu spuma valurilor…
