Primii paşi în muzeu au remarcabilul efect de a-mi atrage atenţia asupra faptului că un anumit brand de maşini poate fi extrem de important în viaţa multora dintre noi.
În vreme ce eu, călător boem al acestui secol, le admir întotdeauna pe stradă culoarea, nicicând interesată fiind de marca lor. Pentru mine, maşina e un mijloc util de locomoţie, un complex de fiare paralele şi rectilinii şi…cam atât. Admir însă oamenii care pot vorbi despre maşini, cu înflacărare şi dedicaţie, ore în şir. Noroc că-mi mai povesteşte Codrin, din când în când, cam cum stă treaba cu o maşină bună şi eu trebuie să par, cât de cât, interesată. De data asta, tot el a decis că ar fi bine să vizităm muzeul BMW, iar decizia lui încântă tot grupul.
Intrând în muzeu, rămânem surprinşi de agitaţia şi foşnetul interior. Copii care aleargă printre maşini, adulţi care privesc cu interes motoarele vechi sau noi. Unii se miră destul de vocal de roţile primelor serii de BMW şi de forma farurilor. Apoi, cu toţii devin interesaţi de prototipuri suprarealiste, cu roţi camuflate în caroserie, care pot fi programate să execute un şir foarte precis de sarcini. Admirăm, cugetăm şi, într-un final, realizăm că maşinile din faţa noastră sunt mărci ale viitorului apropiat.
Peste 250.000 de gură-cască trec anual pragul muzeului BMW, din Munchen. Si noi printre ei: Ilinca, Mara, Cinzia, Ariana, Angelina, Ioana, Ilaria, Alex, Sabin, Andrei, Costin, Dana şi Codrin. Nu numai maşinile sunt emblematice pentru muzeu, ci şi arhitectura şi designul clădirii, despre care se spune că arată ca un bol de salată argintiu. La bază, clădirea are un diametru de 20 de metri şi, cu cât urci spre partea superioară, creşte la un diametru de 40 de metri. Vizitatorii merg prin muzeu pe o rampă în formă de spirală, pentru a se bucura de cei 4000 m de prezentare. De sus, mici “insule” cu maşini futuriste râd la noi sau de noi.
Emoţia atâtor motoare puternice într-un singur loc nici nu are cum să nu lase urme, mai ales asupra băieţilor pasionaţi din grupul nostrum: Eu pe asta mi-o iau! Wow! Ce faină-i asta colorată!. Şi tot vorbind aşa, despre maşini, nu realizăm că Andrei, cel mai mic membru al grupului, a rămas în magazinul muzeului, admirând maşinuţele, în miniatură de astă dată. Până să ajungem la el, deja era cu ochii în lacrimi, anunţând-o pe mama, în România, că el s-a pierdut.
Ieşim din muzeu cu gândul că, nu peste foarte multă vreme, vom conduce maşini cu portiere din sticlă şi vom admira cerul prin tavanul lor transparent. Sau poate că unele îşi vor lua şi zborul la comanda vocală a şoferului…
