Să ajungi pe o insulă pustie e un vis pentru orice pui de om care-şi amanetează un strop din suflet poveştilor din cărţile copilăriei.
Ilinca: Şi acolo nu vor fi oameni? Doar noi?
Eu: Vor fi cei care vor merge cu noi pe acelaşi ferry boat.
Ilinca: Şi atunci cum e o insulă pustie?
Eu: E pustie pentru că nimeni nu locuieşte permanent acolo. Oamenii vin doar sa o viziteze. Nu sunt case, magazine, străzi. E doar marea si insula.
Ilinca: Dar piraţi sunt?
Eu: Poate doar noaptea, când vin să-şi îngroape comorile.
Ilinca: Ulalala… Să mergem! Vreau pe insula asta pustie! Cum se numeşte?
Eu: Insula Chrissi.
Deşi la plecarea din Ierapetra, cel mai sudic oraş grecesc, Ilinca s-a arătat extrem de încântată şi plină de întrebări, drumul cu ferry boat-ul a fost destul de lung, iar ea, cum are rău de mare, a fost tăcută şi cu privirea ancorată în zare, doar, doar va zări înaintea tuturor insula cea atât de pustie şi îndepărtată.
Insula are un kilometru lăţime şi de cinci ori mai mult în lungime. Şi nisip fin, dar care frige rău de tot! Senzaţia e că am fi în deşert, nu pe o insulă. Ce-i drept, insula aceasta nu-i ca cele imaginate de noi: cu vegetaţie bogată în centrul ei, cu nisip alb şi apă în care poţi să te lungeşti şi să admiri cerul. E o vegetaţie uscată şi înţepătoare, la umbra căreia nu-ţi poţi face adăpost. Iar nisipul e atât de fierbinte, încât te frige şi prin încălţăminte.
Arunc repede saboţii şi merg direct în apă, făcând un plonjon cu tot cu hainele de pe mine. N-am crezut vreodată că hainele mele se vor usca atât de repede, lăsându-le întinse pe nisip, în mai puţin de jumătate de oră. Apa e limpede, amestecuri fabuloase de turcoaz, albastru şi verde, însă în apă sunt plăci aspre şi ascuţite de calcar, pe care nu poţi păşi fără să fii prudent.
Dacă nu existau nişte umbrele şi şezlonguri unde să ne putem adăposti de soare, nu cred că rezistam 4 ore în acel cuptor. Ne facem tabăra sub umbrelă şi plecăm să explorăm insula, mai ales că Ilinca vrea să vadă cu ochii ei paşii piraţilor care, probabil, fuseseră astă-noapte în zonă. Urcăm dealul din spatele nostru şi ajungem în partea nordică a insulei. Peisajul e cu totul altul în acea zi. Nişte valuri mari, spumoase, care se sparg cu viteză de ţărm, un vânt care ne zboară pălăriile de pe cap şi un zgomot asurzitor, încât trebuie să ţipăm unii la alţii să ne auzim. Ce ciudat! Nisipul frige la fel de tare ca şi în cealaltă parte! Recunoştem că valurile aşa furioase erau, încât ne-a fost frică să ne apropiem de ţărm. Am privit marea doar din depărtare. Nici urmă de piraţi. Doar câteva trunchiuri de cedri, cu o coajă albicioasă şi uscată, pe care s-or fi odihnit bieţii de ei, după ce au săpat să pună la adăpost cuferele cu comori…
Ne întoarcem la şezlongul de pe cealaltă parte a insulei şi privim liniştiţi, senini, suprafaţa Mării Libiei din faţa noastră, netulburată şi neîncreţită de nicio o briză.
Mami, eu cred că piraţii au ales altă insulă. Ne-au văzut şi se vor întoarce când vom pleca noi.
Poate că ne privesc chiar acum din vapoarele din zare. Fă-le din mână! Transmite-le ceva, printr-un semn!
Şi Ilinca se apucă de construit castele cu ieşire la mare, le ornează cu scoici şi cu bucurie. Din când în când, cu mâna căuş la frunte invadează zările cu privirea, făcându-le din mână personajelor misterioase care au fost şi vor fi locuitorii insulelor pustii, piraţii.
