Mai să nu-ţi vină să crezi că există o astfel de plajă în Puglia, Italia. Evident că denumirea te ademeneşte, ca mai apoi să apară un uşor semn de îndoială: Cum? Maldive de care ştiu eu—aici? Ce-or avea în comun?
Şi imediat îţi schiţezi traseul aşa încât să ajungi să vezi cu ochii tăi şi să-ţi satisfaci această curiozitate. Cercetezi cu atenţie pe hartă şi dai peste o altă denumire ademenitoare: Bora-Bora. Doamne! Dar unde am ajuns?
Hai! Repede! Pălăria, prosopul, costumul de baie e deja pe noi şi… ajungem. O localitate banală, cam pustie pentru sfârşit de mai, căldura care te pişcă de nas şi de umeri şi o parcare uitată lângă un parc de joacă pentru copii. Nu se zăreşte nici plaja, nici marea. În faţa noastră un deal molcom, cu plante pitice de un verde deja plictisit de atâta zăpuşeală. Zărim în dreapta parcării o cărăruie care duce spre mijlocul deluşorului şi presupunem că marea e ascunsă în spatele lui. O luăm într-acolo.
Buon giorno! , se aude un glas matinal, destul de energic, al unui tinerel ce-şi începe dimineaţa la umbra unui pâlc de pini.
Buon giorno , noi, în cor, bucuroşi că am început să ne exersăm italiana de la prima oră a dimineţii.
Nu-i mult de mers, dar căldura şi faptul că trebuie să fii atent pe unde păşeşti îngreunează mult traseul. Şerpuim printre o vegetaţie deloc prietenoasă, ne tragem sufletul o secundă şi suntem în vârful dealului.
Doamne, ce privelişte se deschide în faţa noastră! Marea, atât de liniştită în dimineaţa asta, are zeci de culori. Verdele smarald şi albastrul oxigenat se amestecă în forme geometrice neînchipuite. Wow! După ce realizăm că suntem singuri pe plajă, lăsăm bagajele şi ne îndreptăm spre mal. Nici măcar valurile nu vor să se trezească. O unduire uşoară de ape ne mângâie picioarele. Noi scrutăm zările în căutare de ceva acţiune. Nimic. Doar linişte şi miros de apă sărată…
Ilinca începe să sară de-a lungul ţărmului. Codrin rezistă tentaţiei de a se arunca în apă şi scoate aparatul de fotografiat. O scurtă şedinţă foto, valuri, soare şi răpăitul paşilor de copil fericit ce aleargă încolo şi încoace, pe o plajă goală.
Mă întorc pe prosop şi rămân cu privirea ancorată în zare, într-o apă ademenitor de frumoasă, care mi-a confiscat sufletul pe dată.
Que bella e aqua, signora! Tresar. Doar nu mai era nimeni pe plajă. Privesc peste umăr şi-l zăresc pe băiatul de sub pini cărând o umbrelă şi un şezlong, pe care le aşază ceva mai încolo de noi.
Si, certo.
Se spune că apa de aici vine, printr-un culoar secret, direct din Oceanul Indian. Acesta e marele secret al acestei plaje. Iar cine ajunge pe această plajă, se va mai întoarce cu siguranţă. Plaja asta e magia noastră, a locuitorilor de aici. Să păstraţi secretul, signora!
Cu siguranţă. Ce poveste frumoasă pentru un astfel de loc magic!
Nu-i poveste, signora! E ceea ce văd eu, zi de zi. Una buona giornata, signora!
Dispare după o altă umbrelă. În urma lui rămâne povestea locului. Poveste care ne umple paşii de nisip şi care traversează graniţe. Sub un soare care se reflectă în cele mai liniştite ape ale unei dimineţi transparente ca marea.
