De fiecare dată când păşesc într-un muzeu, liniştea şi solemnitatea emanată de fiecare colţişor mă fac să-mi măsor paşii şi să-mi tihnesc sufletul.
E o lume care poartă cu ea atâtea poveşti, încât din fiecare asociere de culori poţi să-ţi făureşti, pe loc, o altă dimensiune în care să te ascunzi, pentru câteva minute, de toată învălmăşeala lumii care cade pe umerii tăi.
Cu elevii în excursie, la muzeu, observ că se ciocnesc puternic două lumi diferite. Una e lumea tehnologiei, care îi ţine prizonieră mereu, şi alta e lumea artei, care încearcă să le sporească atenţia şi întrebările, ori de câte ori le zăreşte ochişorii prin galerii de artă, încercând să-i scoată din apatie şi pasivitate. Nu vreau să recunosc care lume e mai puternică. Resentimentele m-ar putea îndemna să mă revolt. Uit de acest gând. Cred totuşi că răbdarea şi tactul ar putea construi punţi între cele două lumi.
Odată ce trecem în revistă toate regulile de vizitare ale unui muzeu, care trebuiesc reamintite mereu, intrăm cu paşi timizi, împinşi de curiozitatea de a descoperi. Rămânem uimiţi de limbajul şi dinamismul culorilor din interiorul ramelor şi de pereţii de un roşu petred. Încărcătura emoţională creşte când ajungem la cel mai mare tablou al muzeului.
Una dintre cele mai vechi galerii de artă din Germania, Alte Pinakothek din München, găzduieşte peste 800 de lucrări valoroase din Evul Mediu până la finalul perioadei Rococo. Judecata de apoi a lui Rubens (cu o înălţime de 6 metri), unul dintre cele mai mari tablouri pictate vreodată, ocupă locul central în Pinacotecă. Regele Ludwig I de Bavaria, pasionat de artă, a dispus construcţia acestei galerii, care a fost deschisă publicului în 1836 . Se spune că arhitectura galeriei a influenţat multe din clădirile vremii, din toată Europa.
Nu ai cum să nu rămâi impresionat de această frumoasă colecţie de tablouri.Văd, în ochii copiilor, exact ce mi-am dorit. Interes. Nu ştiu dacă mimat. Însă, îi surprind trasând linii imaginare înspre unele dintre picturi şi îi văd entuziaşti. Numai că nu ţine mult. Mai avem de vizitat mai puţin de un sfert din Vechea Pinacotecă, când îl aud pe Andrei plângând în hohote. Încerc să-l consolez, după ce aflu motivul (Alex l-a pişcat de mână), însă toate eforturile mele nu au izbândă. Plânge şi mai tare când Ilaria îi spune: Cred ca ţi-e dor de mama! Tot plânsul lui se refulează în tablourile din faţă şi toată starea noastră zen ne este risipită. Chemăm martori, punem întrebări şi, într-un final, se mai liniştesc spiritele. Ochi care privesc pe sub sprâncene, semne pe care eu nu le pot desluşi şi, cu gândul că într-o altă zi vom vizita din nou Vechea Pinacotecă, ne adunăm pe retină cât mai multe secvenţe din Albrecht Dürer, Peter Paul Rubens și Leonardo da Vinci şi … plecăm. Cu dor. Unii cu dor de alte galerii infuzate în culori, unii cu dor de butonat taste austere, unii cu dor de mama…
wow!